Katia. Caz clinic.
Miercuri, 1 octombrie 2014.
Terapeut: Doctor Viviana Zenteno.
Katia (45 de ani) înțelege în această regresie motivul unei demisii din dragoste. Cu ani în urmă, ea era liberă, dar el nu era, iar el era o figură publică.
Terapeut: Ce vedeți?
Katia: Văd o insulă de sus, cu multă vegetație, intru în desiș. Acum cobor, e ca o junglă, iar înăuntru e o esplanadă cu un amfiteatru ca acesta, mare.
T: Cum ești îmbrăcat?
K: Cu o tunică, cu părul lung, negru, și câteva ornamente.
T: Câți ani ai?
K: Vreo 25… îmi vine să cred că sunt preoteasă. Există un templu… Nu știu dacă este o insulă sau o peninsulă, dar este înconjurat de mare, iar templul este în mijlocul junglei… Văd niște idoli de piatră, ca niște zei. De parcă aș avea o poziție importantă, de parcă aș ști multe lucruri pe care alții nu le știu. În acel loc se arde tămâie sau un fel de parfum. Se aude muzică, ca niște tobe. Eu conduc ceremoniile, cerând ceva de la natură, de la zei, abundență, fertilitate, cu cântece. Sunt cu o treaptă mai sus decât ceilalți, conducând, invocând.
T: Care este senzația ta fizică în acel moment?
K: Mă simt bine acolo. Un sentiment de plenitudine… ca și cum le-aș transmite cumva acestor oameni lucruri pe care ei nu le știu și pe care eu le știu, așa că îmi dă un sentiment de putere.
T: Și care sunt emoțiile tale?
K: Un pic de mândrie, sunt un pic arogantă.
T: Și reacțiile tale mentale?
K: Îmi dau seama că acele invocații și acele ritualuri sunt eficiente, sunt puternice.
T: Uite, aceste sentimente de mândrie, plinătate și putere, ce te determină să faci în viața ta precum Katia?
K: Ele mă fac să mă simt capabilă, că eu pot.
T: Și ce te împiedică ele să faci?
K: Uneori mă împiedică să îmi recunosc greșelile.
T: Foarte bine. Continuă să mergi înainte spre un alt moment important pentru sufletul tău.
K: Îmi vine în minte că am avut un amant și că am ținut secret, pentru că nu trebuia să o fac.
T: Ai avut ceva ascuns… ei bine, să vedem cum a fost: unu, doi, trei…
K: El este un războinic și avem o relație puternică, de iubire, dar nu poate ieși la iveală, pentru că noi, preotesele, trebuie să fim celibatare. Există o cameră secretă în templu și, cum eu am putere, îl prezint. El aparține unei alte caste, nu inferioară sau superioară celei a mele, ci separată, care nu trebuie să se amestece. Mă simt protector față de el. El mă iubește și este puternic prin forța și capacitatea lui de a lupta , dar în ceea ce privește dragostea, eu sunt mai puternică decât el.
T: Să vedem, explică-mi.
K: E ca și cum mă respectă prea mult și vreau să mă ia ca pe o femeie și să nu se uite la mine ca și cum aș fi superioară. Vreau să înțeleagă că sunt o femeie și că vreau să fiu femeia lui. El are îndoieli, nu vrea să meargă mai departe, dar eu îi spun să meargă mai departe, că nu vor fi probleme. Îi este teamă pentru amândoi, dar eu îi spun că nu ne putem despărți, nu trebuie să ne despărțim.
T: Mergeți mai departe.
K: Sunt alți oameni mai puternici, bărbați, preoți mai importanți decât mine, și ei află. Îl iau cu ei!!! Încerc să-l apăr și nu pot!!! (Katia arată angoasă și teamă).
T: Unde ești tu și unde este el?
K: Într-o cameră mare unde acei preoți ne spun că am încălcat aceste legi. Nu trebuia să am o astfel de relație? Este un templu, de piatră, rece, mare, înalt. Ei poartă veșminte, fețele lor sunt lungi și poartă bentițe, nu coroane, sunt bentițe. Sunt doi dintre ei. Ei mă acuză. Eu stau acolo, în fața lor, dar ei sunt mai sus, eu sunt mai jos, iar iubitul meu îngenunchează și ei îl vor pedepsi. Le spun că nu, NU, NU, e vina mea… dar… nu au de gând să-mi facă nimic… (Plânge)… îl iau… încep să țip, iar ei mă țin la pământ… se pare că sunt mai mulți oameni… și știu că îl vor ucide, îl vor sacrifica… și strig nu… NU! NU! Nu e vina mea! Nu e vina lui! Te rog… e vina mea… Nu e vina lui, te rog… … (Plângând și gemând)… Nu… Nu… Nu… E vina mea, ei mă pot sacrifica pe mine, nu pe el… …
T: Continuă, nu te opri.
K: Dar ei îmi spun că nu, că sunt necesară, că trebuie să continui să îmi joc rolul… că sunt mulți ca el, dar nu ca mine… Insist că e vina mea, dar nu asta contează pentru ei… el e doar unul în plus… Iar pentru mine el este foarte important! Și când îl iau, el este foarte curajos, dar în ochii lui văd acea neputință și vreau să-l protejez… Alerg după el și nu pot pentru că nu mă lasă. Și vreau să mor cu el. Ahhh, ay, ay, ay, o durere în piept când îl iau cu ei.
T: Din tot ce ai trăit acolo, ce te-a marcat cel mai mult?
K: Când mi-am dat seama că am fost descoperiți… nu, dar cel mai rău lucru este când îmi dau seama că va fi el și nu eu… Se pare că mă țin de umeri și de gât, sunt îngenuncheată pe podea. Mă trag înapoi în timp ce-l iau pe el… oamenii ăia sunt foarte răi, foarte duri, sunt inflexibili…
T: Simțiți acea durere și îndurați-o.
K: E ca o rană adâncă în piept… și în gât…
T: Și reacția ta emoțională?
K: Durere profundă și chin, dorința de a-l proteja, vreau să-l ajut și nu pot. Vreau să zbor deasupra lui și să-l țin în brațe… Vreau să zbor deasupra lui și să-l țin în brațe… Și acum îl iau, iar el nu se plânge, dar privirea lui este una de neputință profundă…
T: Uită-te la el.
K: Este cineva pe care îl cunosc (cu un oftat).
T: Și la ce te gândești când îl iau de acolo?
K: Îmi dau seama că puterea mea nu a fost nimic. NIMIC!
T: Și cum te afectează toate astea în această viață?
K: Mă face să îi protejez pe oamenii pe care îi iubesc… să îi caut pe oamenii care par neajutorați, să îi protejez…
Mă face să înțeleg că nu există putere care să conteze… că este ușor să te lași înșelat de onoruri… că suntem cu toții muritori și că nu are rost să fii încrezut. Mă împiedică să cred toată povestea… E ca un avertisment: „Nu uita că în orice moment situația se poate schimba“. Și atunci simt frică atunci când sunt fericită.
T: Mergi mai departe…
K: Trebuie să rămân acolo, să joc rolul de preoteasă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nimeni altcineva nu știe ce s-a întâmplat, doar noi, cei care am fost acolo. Și mă simt folosită… Obișnuiam să cred foarte mult în povestea puterii mele ca preoteasă, iar acum îmi dau seama că sunt un instrument al acestor alți oameni și că pentru ei nu contează dacă am păcătuit sau am încălcat regulile, pentru că sunt doar o imagine, o modalitate prin care ei își mențin puterea.
Așa că nu mă vor sacrifica, pentru că au investit timp și energie în pregătirea mea pentru acest rol. Și de aceea îl pedepsesc. Iar eu încep să mă simt dezgustat de rolul pe care îl joc, pentru că nu mai cred în nimic, nici măcar în zeii pe care îi invoc… Îmi joc rolul cu reticență și mă simt din ce în ce mai revoltata pe zi ce trece.
T: Și care sunt reacțiile tale la sentimentul de revoltare?
K: Simt furie, e ca un fior de ură pentru acei preoți care nu au sentimente. Nu mai pot să iubesc pe nimeni. Și încerc să fiu și mai rece decât ei, pentru că este periculos să iubești pe cineva.
T: Și toate astea, ce te determină să faci în viața ta precum Katia?
K: Am impresia că m-ar fi afectat mai mult în prima mea tinerețe, că eram foarte reticentă în a iubi pe cineva. Mi-era teamă să mă dăruiesc cu încredere, să iubesc.
T: Acum vei merge până în ultimul moment al vieții tale în acea viață, unu, doi, trei…:
K: Există un fel de sărbătoare, cum ar fi dansuri și incantații, cu foc și invocații, și există un alt inamic, oameni care profită de asta pentru a invada și ataca templul. Încep să arunce cu sulițe și să ardă, iar eu primesc o suliță în piept și îmi dau seama că voi muri. E ca un amestec, festinul care se transformă într-un măcel.
Nu mai simt durere. Simt un amestec de surpriză și ușurare: în sfârșit s-a terminat. Îmi doream de mult timp să mor.
T: Mergeți înainte prin acea moarte și spuneți-mi ce se întâmplă acolo.
K: Ies de acolo, urc, urc, urc… îmi văd trupul zăcând dezarticulat pe jos și toată lumea se călca în picioare, e mult sânge, e o orgie de sânge acolo jos… erau niște sălbatici, mai înapoiați decât noi.
T: Acel loc, unde era?
K: Ceva oriental, cum ar fi Java.
T: Cum te simți când te duci sus și vezi asta?
K: Mai ușurată, ca și cum aș fi avut mai puțină ură, realizând că murim cu toții și că era o modalitate de a mă odihni. Și mă duc într-un loc ca și cum ar fi frumos, ca și cum aș pluti, ca și cum nu ar mai exista volum.
T: Ce trebuie să salvăm acum?
K: Îmi vine în minte că l-am iubit mai mult decât m-a iubit el pe mine. Ca și cum aș fi vrut ca el să mă aștepte, și nu, nu este (râde). Și mă simt un pic dezamăgită.
T: Katia, ce ai învățat din această experiență?
K: Ne-am întâlnit în această viață, dar faptul că am fi fost împreună i-ar fi distrus total imaginea. Pe atunci am crezut că am fost lași, dar acum îmi dau seama că a fost bine, că am trecut testul, pentru că el ar fi fost sacrificat din nou din cauza mea.
Link către cazul original în limba spaniolă pe site-ul «Terapia del Alma» („Terapia sufletului“) al Academia de Terapia Regresiva de la Doctora Viviana Zenteno, din Chile:
https://terapiadelalma.org/katia-caso-clinico/
Traducere: Govor Marian Cosmin.